deci.

ori sunt eu “cucu in the head” or chiar e prea mult si cateodata imi vine sa deschid fereastrea, cu perdeaua asta “romantica” cu tot si sa urlu in lumea larga tot ce ma doare. dar apoi ma gandesc cat de ciudat ar fi, as inchide-o cu grija m-as aseza pe pat si m-as simti goala de tot, fara nimic altceva, si cel mai important fara o solutie. si totusi care e solutia? sa analizez tot ce mi se intampla, sa incerc sa prind din zbor simtirile pe care le am, sa le iau de aripioare , depunandu-le in borcanase etichetate si apoi sa stau cu orele cu mainile la obraji incercand sa le patrund intelesul. dar vai, asta ar lua o viata de om.

deci nu e bine. insa in mod cert punctul de climax se apropie din ce in ce mai tare , il simt, il adulmec, ii simt rasuflarea jilava peste ceafa mea, cand voi cadea in genunchi iar “nu mai pot” o sa insemne exact sensul care i-a fost acordat in dictionar, si nu doar o insiruire de 3 cuvinte spuse din cand in cand. si atunci ce am sa fac? am sa innebunesc relativ, caci am facut mici excursii in propiul meu haos, fara sa vreau, in anumite perioade din timpul meu, si pot spune ca nu recomand nici macar mie altele.

si daca raspunsurile mele se afla acolo, si trebuie doar sa ma arunc in gaura neagra plina de voci si fum si ganduri.. si totusi intrebarea cea mai importanta este, daca nu gasesc nimic, cum am sa ma mai intorc inapoi. oh well.. imi doresc din ce in ce mai mult pe zi ce trece acel aparat de inregistrat ganduri si simtitiri, pentru ca nu ma pot prea descurca fara el.. imi trebuie un contor.. iar un carnet langa mine si un pix nu seamana nici pe departe a scribul care ar trebui sa scrie secunde intoarse pentru a prinde tot.. iar daca printr-o minune s-ar intampla.. probabil ca as muri inainte sa apuc sa citesc tot, si sa gasesc.. solutia

o alta zi fara rezolvare